Cinemateca bucureșteană și Arhiva Națională de Film

Cinemateca bucureșteană este un loc simbolic al filmului. Poate cel mai vizibil element al Arhivei Naționale de Film, Cinemateca a apărut ca urmare a colaborării a trei mari oameni de film – Ioan Popescu Gopo, Nae Caranfil și Dumitru Fernoagă. Azi cunoaștem două sedii – săli de proiecție: cea de la Union si cea din Eforie. Arhiva Națională de Film are în schimb o istorie ceva lungă și nu a reprezentat doar un spațiu de depozitarea a materialului video, ci  s-a consolidat și traiectoria în educație cinematografică prin intermediul Cinematecii și a Bibliotecii de Film.

 Apariţia şi funcţionarea bibliotecilor de film şi a cinematografelor de arhivă au avut rolul declarat de a aşeza şi de a argumenta în favoarea statului de artă al filmului. Selective şi tăcute, acestea preiau atât de sclipitoarele filme, aşezându-le în cicluri, gale şi medalioane, spre a nu fi date uitării.

Click aici pentru a te inscrie la tur si pentru alte informatii despre obiectivele prezentate

 Dilema denumirilor…

Denumirile viitoarelor biblioteci de filmeau pus oarece probleme, explicabile din cauza imposibilităţii găsirii unui corespondent exact pentru instituţia care păstrează şi difuzează în scop cultural educativ producţii cinematografice vechi. Urmând modelul francez, a existat o tendinţă a spaţiului latinofon şi slav de a denumi instituţia după modelul lui Henri Langlois, accentuând cumva elementul de difuzare a filmelor:Cinemateca Portuguesa, Cinemateca Uruguaya, Cinemateca Brasileira, Fundacion Cinemateca Boliviana, Cinemateca de Cuba, Cinecittà (Italia), Jugoslavenska Kinoteka, Kinoteka na Makedonija, Slovenska Kinoteka, Kinoteka (Warszawa – Varşovia, Polonia) etc.

Pentru spaţiul anglo-saxon s-a preferat o denumire mai tehnică a arhivei de film, titulatură care favorizează aspectul de prezervare a filmelor (pe lângă acestea funcţiona şi un cinematograf):Filmarchiv Austria, Bundesarchiv – Filmarchiv Berlin (Departament de Film în Arhiva Naţională), National Film and Sound Archive (Australia), National Film and Television Archive (Marea Britanie), National Film Archive of India, Film Archive (Noua Zeelandă) etc. Aceeaşi denumire e adoptată şi de alte ţări:National Film Archive (Grecia), Film Arşivi (Turcia) The Finnish Film Archive (Finlanda), Korean Film Archive etc.

 …şi soluţia românească:la noi ca la nimeni, două titulaturi pentru aceeaşi instituţie

 La noi, ca în multe cazuri, s-a preferat o soluţie mai complicată, de vreme ce şi Arhivă Naţională de Film (înfiinţată în 1957) şi Cinemateca (născită în 1962). Deşi în mod normal sunt două titulaturi care definesc una şi aceeaşi instituţie în spaţiul românesc, Arhiva Naţională are ca atribuţiuni păstrarea filmelor, iar Cinemateca este doar cinematograful în care se difuzează filmele de arhivă. Pentru cine cunoaşte pe deplin termenii, folosirea ambilor, în maniera românească, naşte confuzii. Mai mult chiar:la noi, Cinemateca nu deţine niciun film. Programele difuzate aici sunt editate de către documentarişti şi redactori din Arhiva de Film, iar Cinemateca e doar o secţie din cadrul ei.

 Dacă în memoria colectivă Cinemateca a fost totuşi identificată cu o sală de cinematograf, trebuie precizat faptul că nici măcar aceasta nu a aparţinut Arhivei. În concluzie, denumirea de Cinematecă nu a fost dată nici măcar sălii în care se desfăşurau proiecţiile de film;aceasta, pe motiv că Arhiva Naţională de Film nu avea dreptul legal să aibă în patrimoniu o sală de cinematograf. În fond, la noi, Cinemateca desemnează acţiunea, intitulată la început „Seara prietenilor filmului”, de a proiecta nişte filme în diverse locuri din Bucureşti. Altfel spus, Cinemateca a fost şi este încă doar un nume publicitar al Arhivei Naţionale de Film (ANF).

Exploziile din strada Masaryk şi crearea Arhivei Naţionale de Filme, cu un intermezzo la Jilava

 Un lucru e cert:apariţia Arhivei Naţionale de Film nu a fost o prioritate în România. Instituţia a fost creată cu un scop, nu neapărat cultural, ci mai degrabă restrictiv:pentru a controla acest mijloc de propagare a diverselor informaţii despre lumea aflată dincolo de Cortina de Fier. Totuşi, apariţia şi funcţionarea cinematografului de arhivă denotă o dragoste de film. Câteva întrebări rămân totuşi:cum s-a născut această arhivă de filme şi de ce?

 Autorităţile conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej aveau destul de multe lucruri de făcut pe la jumătatea anilor ’50 în ceea ce priveşte îndreptarea societăţii româneşti pe calea cea dreaptă a comunismului;însă, pe o vară caniculară, o parte dintre peliculele de nitrat adunate în procesul de naţionalizare în clădirea Romfilm, din strada Thomas Masaryk, s-au autoaprins şi au explodat. De teamă ca acest lucru să nu se repete s-a decis mutarea rolelor rămase la Jilava, în fostul sediul al bateriei XIII-XIV din Primul Război Mondial. Ulterior s-a decis şi înfiinţarea, în 4 iulie 1957, a Arhivei Naţionale de Film, instituţie aflată în subordonarea Ministerului Învăţământului şi Culturii. Nici nu se punea problema de a se crea un cinematograf de arhivă. Singurele atribuţiuni erau de colectare şi arhivare a filmelor.

 Au intrat în colecţia Arhivei filmele naţionalizate în 1948 şi cele aflate în difuzare în acel moment. La întemeiere, arhiva deţinea 128 de filme de lung metraj şi 20.000 de bobine de filme neidentificate. Ulterior, prin aplicarea Legii depozitului legal (pentru filmele produse şi difuzate în România), în 1987, colecţia de filme a ajuns să conţină 280.000 de bobine, dintre care peste 7.500 de filme de lung metraj. Ideea de bibliotecă de film s-a dovedit a fi mai degrabă una secundară. Ca urmare a procesului de naţionalizare şi de eliminare a unei importante părţi din intelectualitatea românească, „noii stăpâni” s-au văzut în situaţia de a avea o cantitate considerabilă de filme, multe materiale fiind fragmentare, şi au considerat utilă menţinerea unui control asupra domeniului filmului.

 După anii 2000 cunoaște o înflorire, în primul rând digitalizării care începe la finalul anilor `90, și în al doilea rând, datorită spațiilor alocate unor noi laboratoare de conservare și restaurare a filmelor. Printre cele mai cunoscute și importante filme aflate în arhivă trebuie să enumerăm „Agonia vulturilor” (Franța) din 1934 , care nu este deținut de altă arhivă de film, „Independența României” (1912). Arhiva numără aproximativ 45 000 titluri, deși la început, arhiva proaspăt întemeiată deținea 128 de filme de lung metraj și 20 000 bobine neidentificate. Dintre acestea, pot fi vizionate la Sala Eforie, administrată de ANF, filme clasice cu valoare universală, dar și la televiziune datorită parteneriatelor încheiate în vederea difuzării largi a filmelor românești. În acțiunea de salvare a patrimoniului cultural, ANF a colaborat cu arhive similare, Bois d’Arcy, Franța, Cineteca Nazionale, Roma, pentru restaurarea de pelicule cu valoare istorică incomensurabilă. Grație eforturilor constante, astăzi colecția cuprinde o lungime totală de filme de peste 113.000.000 metri de peliculă.

 Încercare de recuperare:„Seara prietenilor filmului” şi oamenii din spatele Cinematecii

Cinemateca română a luat fiinţă în 1962, la doi ani după ce Arhiva Naţională de Film a aderat la FIAF. Principalii artizani ai naşterii Cinematecii au fost Dumitru Fernoagă, directorul Arhivei Naţionale de Film, celebrul cineast Ion Popescu Gopo şi jurnalistul şi criticul de film Tudor Caranfil. Alături de ei mai sunt două nume de care se legă destinele şi istoria Cinematecii bucureştene pentru următorii 30 de ani:Mihai Tolu (redactor-şef) şi Aura Puran (şef de birou). Ultimii doi, mai puţini cunoscuţi marelui public, s-au aflat – împreună cu echipa pe care au condus-o – în spatele fenomenului pe care l-a reprezentat Cinemateca vreme de câteva decenii.

 La 24 februarie 1962, sub numele sugestiv „Seara prietenilor filmului”, Cinemateca şi-a început activitatea. Sala care a găzduit acest eveniment a fost cea a cinematografului I.C. Frimu, iar programul a fost dedicat în exclusivitate producţiilor lui Ion Popescu Gopo. Proiecţiile au continuat sub denumirea de „Serile prietenilor filmului” şi s-au desfăşurat sporadic în incinta sălii Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă” până în iunie 1963. Un alt sediu al Cinematecii în perioada sa itinerantă a fost sala de la Cinematograful Carpaţi, de pe Bulevardul Magheru. Abia în 1965, Cinemateca se stabilizează, primind sala Union cu o capacitate totală de 250 locuri. Singura modificare majoră se produce în 1982, când sala Union este închisă, iar cinematograful de arhivă se mută pe strada Eforie, sală a cărei capacitate maximă era de 420 de locuri (după renovările ulterioare capacitatea salii a ramas la 360 de locuri)