Obiectivele traseului Stat, Identitate si Tranzitie

Ideea acestui tur vine să prezinte evoluția unor instituții simbol, care se regăsesc în Sectorul 5, în contextul și în lumina generală a istoriei românești. De aceea v-am pregătit povești din epoci diferite legate de Opera Română, Arhivele Naționale, Arhiva Națională de Film, Facultatea de Drept și multe alte. Iată lista principalelor obiective de pe traseul Stat, identitate și tranzitie

1. Teatrul Bulandra

Născută în 1873, Lucia Sturdza Bulandra provine dintr-o familie cu tradiții culturale,  descendentă a domnitorului Mihail Vodă. Ca orice debut, nimic nu poate fi previzibil, astfel că prima urcare pe scenă, în anul 1898, a fost receptată negativ în teatru. Nu a fost descurajată de acest impas, dimpotrivă, l-a folosit pentru a-și îmbunătăți performanța actoricească, devenind un reper al teatrului românesc. Lucia Sturdza – Bulandra prin talentul ei a demonstrat că viața poate fi ea însăși un rol făcând din teatru o adevărată operă. Alături de cel de-al doilea soț, Tony Bulandra, înființează o companie privată de teatru, purtând pe rând numele „Regina Maria”, „Compania Bulandra-Maximilian-Storin”, Lucia Sturdza – Bulandra fiind singura femeie din această grupă. Am menționat un mic istoric legat de această personalitate deoarece de numele ei se leagă istoria Teatrului Bulandra, înființat în 1947 sub numele de Teatrul Municipal, la conducerea acestuia fiind numită chiar Lucia Sturdza – Bulandra. Aproape două decenii mai târziu, Teatrul a fost redenumit Bulandra sub conducerea lui Liviu Ciulei care, datorită viziunii sale, a adus o notă nouă teatrului românesc ajuns la culmile dezvoltării.

Din 1991 Teatrul devine membru al Uniunii Teatrelor din Europa. De reținut este că în 1995 și 2008 a fost organizatorul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. 

De asemenea sediul teatrului ascunde o poveste aparte pe care vă invităm să o descoperiți alături de ghidul nostru la tur.

2. Biserica Sfântul Ilie Gorgani

Biserica Sfântul Ilie Gorgani este o construcția amintită încă din perioada lui Matei Basarab pentru prima dată, ulterior și în vremea lui Constantin Brâncoveanu când pe la 1694 primește un clopot ca  danie. 

Numele bisericii vine, din punct de vedere etimologic, de la o movilă înălțată pe mormânt străvechi, ceea ce și este în realitate pentru că așa cum se poate observa, actualul lăcaș de cult este înălțat pe o movilă unde se afla și vechea biserică care era din zid gros și din care s-au descoperit bucăți de tencuială ce păstrau încă părți din frescă, iar săpăturile arheologice au mai scos la iveală și oseminte provenite din spațiul ce se afla în jurul vechii bisericii.

Câteva aspecte referitoare la biserică care sunt de reținut ar fi că turla principală a fost construită în 1935,  având o inscripție în poloneză.  Mișcarea legionară, cunoscută pentru fanatismul religios, s-a implicat activ în construirea treptelor de marmură ale bisericii.  Având în vedere că a fost locul în care membrii mișcării legionare se adunau a fost denumită, informal, “biserica legionarilor”. Aici a avut loc la 1937 slujba de înmormântare a celor care au luptat în războiul civil spaniol, anume Ion Moța și Vasile Marin. 

3. Detașamentul de Pompieri Mihai Vodă

Orașul în rapiditatea dezvoltării lui avea nevoie de protecție, iar din acest motiv a fost înființat prin decret domnesc în 1844 detașamentul de pompieri situat pe strada Inginer Radu Elie, numărul 2. 

Istoria acestei clădiri este una definită prin continuitate, reconstrucție și perseverență. Pe amplasamentul clădirii inițiale, menționată încă din 1871 pe harta maiorului Dimitrie Pappasoglu, care deservea tot pompierilor militari, s-au făcut modificări capitale de structură sub îndrumarea arhitectului Mitaki în 1899. Acesta a construit principalul centru de protecție al Bucureștiului pe care îl vedem și astăzi. Aceasta este cea mai veche construcție aflată în administrarea Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Dealu Spirii”.

4. Cinemateca bucureșteană si Arhiva Națională de Film

Cinemateca bucureșteană este un loc simbolic al filmului. Poate cel mai vizibil element al Arhivei Naționale de Film, Cinemateca a apărut ca urmare a colaborării a trei mari oameni de film – Ioan Popescu Gopo, Nae Caranfil și Dumitru Fernoagă. Azi cunoaștem două sedii – săli de proiecție: cea de la Union si cea din Eforie. Ca inițiativă și apoi instituție Cinemateca a apărut la începutul anilor ’60, iar primul sediu statornic a fost cel din strada Ion Câmpineanu, sediu care în anii 80 devenise neîncăpător pentru cei care doreau să vadă și altceva decât filmele aprobate de cenzura comunistă. Din 1982 functionează și sediul din strada Eforie, sala Jean Georgescu, cu o capacitate de 380 de locuri.

Arhiva Națională de Film are în schimb o istorie ceva lungă și nu a reprezentat doar un spațiu de depozitarea a materialului video, ci  s-a consolidat și traiectoria în educație cinematografică prin intermediul Cinematecii și a Bibliotecii de Film. Primul depozit dedicat arhivei de film a fost ridicat în anii `60 în Jilava, ulterior spațiul fiind mărit. Dar despre istoria Arhivei si a clădirii Cinematecii ridicată după planurile unui arhitect celebru al Bucureștiului interbelic veți afla la turul nostru.

5. Calea Victoriei

Podul Mogoșoaia, așa cum era amintită în trecut Calea Victoriei, s-a realizat prin uniunea cele două drumuri principale ale Bucureștilor, anume Ulița Mare, porțiunea cuprinsă între Piața Națiunile Unite și Cercul Militar, respectiv Drumul Brașovului, cuprins între Cercul Militar și Piața Victoriei, care era principala cale de acces către Transilvania. La denumirea amintită s-a ajuns datorită domnitorului Constantin Brâncoveanu care a ordonat pavarea cu bârne de lemn și trunchiuri de copaci pentru a facilitatea trecerea acestui drum, uneori, impracticabil din cauza râului Dâmbovița care nu era sistematizat, dar și a lipsei iluminatului stradal.

Scopul era de a lega reședința sa de la  Mogoșoaia de Curtea Domnească. Problemele se rezolvă parțial în prima jumătate a secolului al XIX-lea , pentru ca în a doua jumătate a aceluiași secol să fie pavat cu piatră cubică, iar în preajma Primului Război Mondial să fie asfaltat. De menționat este faptul că după Războiul de Independență se pierde denumirea de Podul Mogoșoaia, luându-se denumirea de Calea Victoriei în amintirea războiului ruso-româno-turc. Purtând amprenta primei confragrații mondiale și a bombardamentelor din al Doilea Război Mondial, venirea regimului comunist, în mod contrat ideologiei, nu a afectat nici denumirea și nici rostul mercantil al Căii Victoria. Peisajul dominat de stilul arhitectonice distincte, dar complementare și forfota perpetuă a oamenilor au determinat transformarea străzii într-un model pentru construcția Bulevardului Victoria Socialismului, astăzi bulevardul Unirii. 

6. Bulevardul Regina Elisabeta

Istoria drumului începe din anul 1853, când era doar  o uliță ce separa grădina Cișmigiu de Podul de Pământ. Transformarea începe odată cu epoca regalității când ulița devine un bulevard cosmopolit, atât din punct de vedere arhitectural, cât și instituțional. 

Mediile ante, respectiv interbelice au creat un peisaj pestriț al unui oraș plin de viață care se adapta din mers la nevoile propriei modernizări. Aerul cosmopolit al bulevardului nu a încetat nici în perioada comunistă, care a încercat mascarea identității prin redenumirea în Bulervardul 6 Martie, nume care marca data primului guvern comunist sub Petru Groza. Semnificația instituțiilor s-a consolidat, așa cum a fost cazul Arhivelor Naționale sau au fost date uitării și degradării cum a fost cazul Hotelului Cișmigiu. Cu toate acestea, istoria cosmopolită a bulevardului nu a putut fi mascată, rămânând un spațiu de promenadă și activități culturale. Atât în interebelic, cât și în perioada comunistă, a fost un bulevard unde a șaptea artă era la ea acasă. Producții celebre, în funcție de epocă rulau, iar tinerii dornici de nou petreceau timpul pe bulevard în așteptarea partenerilor, urmând ca după o seară de film să petreacă restul de timp la o cofetărie cu dichis. 

7. Primăria Municipiului București 

Sediul de astăzi al Primăriei Municipiului București își începe istoria între anii 1906-1910, când a fost cunoscut ca Palatul Ministerului Lucrărilor Publice. Arhitectul a fost Petre Antonescu, recunoscut pentru stilul neoromânesc. Clădirea a purtat cu sine și urmele istoriei complicate a României din cele două Războaie Mondiale, care au alterat atât destinația, cât și structura clădirii, în urma bombardamentelor. Consecvența arhitectului Petre Antonescu este remarcabilă, deoarece a contribuit la restaurarea clădirii după încetarea conflagrației, aducând-o la forma pe care o vedem astăzi. Bucureștiul, ca orice oraș în plină expansiune și modernizare, a avut o istorie în care tradiția instituțională a precedat apariția clădirii. În anul 1830 este constituit primul Sfat Orășenesc care avea în gestiune cinci sectoare. Evoluția studiilor cadastrale își spune cuvântul din 1846, când este emis primul Plan de Cadastru oficial al Bucureștiului. Unirea lui Alexandru I. Cuza produce efecte profunde în rândul Bucureștiului, reconsolidând din temelii Sfatul într-o structură modernă pe model francez sub titulatura de Primărie.  Războiul de Independență schimbă complet configurația Principatelor, certificând titulatura de România alături de o serie de modificări organizatorice ale aparatului central, Bucureștiul devenind oficial capitala României. 

8. Arhivele Naționale ale României

Clădirea în care se regăsesc astăzi arhivele își spune povestea prin frontul pe care stă scris “Arhivele Statului”, fiind denumirea sediului în perioada mandatului lui Dimitrie Onciul. De asemenea, Arhivele mai poartă o mărturie a tranziției de la comunism la democrație prin urmele de gloanțe ce au rămas în zidul clădirii. 

Arhivele Statului devin parte din istoria  României odată cu Regulamentele Organice din 1831-1832, anterior avem forme de conservare a arhivelor în zona Cancelariilor Domnești și a mănăstirilor, însă nu există o formulă centralizată și bine coordonată.  Bineînțeles, că la momentul 1831 ne referim la două arhive distincte, cea a Țării Românești, din 1831,  respectiv a Moldovei din 1832. 

Abia din anul 1862 se produce unificarea Arhivelor din Țara Românească și Moldova sub o Direcție Generală, cu sediul în București și se finalizează sistemul arhivistic. Din anul 1864, ca impact al secularizării averilor mănăstirești, se transferă arhivele deținute de lăcașele de cult către Arhivele Statului. Putem spune că prin aceste două etape arhivele au atins un punct de maturitate, însă istoria era incompletă, deoarece materialul arhivistic s-a dezvoltat și mai mult odată cu anul 1918, în perioada în care era director Dimitrie Onciul. Importanța acestei figuri istorice este dată și de anvergura momentului, dar și de capacitatea acestuia de a face față schimbărilor rapide prin care trecea societatea, așadar și modalitatea de conservare a istoriei.  Un element constant în cazul Arhivelor Statului a fost reprezentat de subordonarea față de Ministerul Instrucțiunii Publice, însă această continuitate a fost frântă de interferența regimului sovietic, care a impus subordonarea de tip sovietic față de Ministerul Afacerilor Interne. 

În prezent clădirea istorică se află în proces de reabilitare, motiv pentru care sala de studiu s-a relocat pe Bulevardul Iuliu Maniu, nr 69, sector 6.

9. Liceul Gheorghe Lazăr

O primă formă a instituției a fost dată în anul 1860 sub Alexandru Ioan Cuza, însă forma și sediul definitiv au fost alocate sub Regele Carol I la 1890. Valoarea clădirii este dublată de importanța numelor și rezonanța acțiunilor acestora de-a lungul istoriei. Poate fi considerată o legendă bucureșteană din perspectivă arhitecturală deoarece îmbină două stiluri ce pot părea de greu de reconciliat: brâncovenesc și neoclasic  englez.  

Viteza secolului al XX-lea  și-a spus cuvântul și în educație, astfel că după 1900 Liceul Gheorghe Lazăr a fost un laborator al ideilor inovatoare ale lui Spiru Haret. Ariile de acoperire educațională variau de la arte la sport și științe aplicate. Un alt domeniu de excelență, care atestă o conștiință a importanței instituționale, este faptul că a fost înființat un muzeu în 1920. Creșterea nevoilor educaționale a impus expansiunea liceului prin construirea aripii dinspre Cișmigiu.  Epoca stalinistă a căutat să plafoneze cultura de masă prin anonimizarea istoriei, liceul fiind redenumit și cunoscut sub numele de Școala Medie nr. 22, până în 1955 când se revine la denumirea inițială. Activitatea liceului s-a menținut și în perioada comunistă, sub auspiciile controlului de partid, însă în interiorul comunității de lăzăriști s-a menținut vie ideea libertății, motiv pentru care în anul 1989 aici s-a constituit prima Asociație a Elevilor Liberi după Revoluția din Decembrie.  

10. Palatul Facultății de Drept

Colegiul Național Sfântul Sava pune bazele în anul 1850 a unui grup experimental, după model occidental, care consolidează prima generație de juriști. Maturitatea instituțională s-a resimțit destul de repede, motiv pentru care a fost necesară separarea ei de corpul Colegiului și constituirea ei într-o Facultate de Drept independentă, în baza unui decret princiar. Nevoia de reforme și adaptare în rândul societății, sub Alexandru Ioan Cuza, determină o nouă perspectivă asupra mediului de învățământ superior, care este pus sub o organizare comună prin unificarea celor trei facultăți existente Drept, Litere și Filosofie, Științe luând naștere Universitatea București. 

Istoria instituției și a sediului se leagă de numele decanului Nicolae Basilescu, care a reușit să colecteze fonduri și a regelui Carol al II-lea care a subvenționat construirea sediului actual în perioada 1934-1936. Amprenta arhitecturală îi aparține lui Petre Antonescu. Perioada comunistă instituie un regim mai strict, adecvat nevoilor ideologice, segmentat în două specialități drept și drept economic – administrativ. Numărul de locuri de studenți era restricționat la doar 150. După 1990 numărul studenților  crește alături de tipul de specializări.  

11. Mihail Kogălniceanu 

Membru activ al mișcării revoluționare de la Iași, redactor al Dorinței Partidei Naționale în Moldova, ideologul revoluției pașoptiste, susținător aprig al Alexandru Ioan Cuza, diplomat de succes, acestea sunt doar câteva dintre elementele care caracterizează evoluția tumultuoasă a figurii istorice emblematice reprezentate de Mihail Kogălniceanu.  A militat pentru dezrobirea romilor în condițiile în care societatea românească tradițională era reticentă la schimbările mult prea rapide referitoare la condiția umană. În 1837 publică un studiu dedicat romilor prin care aduce argumente referitoare la necesitatea eliberării din sclaviei, justificând atât natura umană, dar și latura economică a acestei acțiuni. Acțiunea continuă de propagare a ideilor inovatoare își găsește răspunsul legislativ în anul 1855, când legea pentru emancipare este validată în Principate. 

În cinstea lui Kogălniceanu îi este ridicată o statuie în anul 1936. Autorul, sculptorul Oscar Han, impresionează prin realismul și forța caracterului întipărit în bronz. Creația se poate spune că și-a depășit așteptările creatorului, devenind un punct de reper și o ancoră în istoria Bucureștiului de ieri și de astăzi. 

12. Opera Națională

Orice regim își impune modelul arhitectural, dacă în perioada regalistă aveam eclectismul franco-german, atunci în perioada comunistă există tendința mimetismului față de Est. Opera Națională a fost construită în singurul stil arhitectural oficial aprobat, realism-socialist, având ca model de lucru Opera de Stat din Uzbekistan. Opera a reprezentat un spațiu în care artele, în ciuda notei ideologice, au găsit modalitatea de a stimula spiritul creator. Ca mărturie găsim astăzi, în interiorul instituției, un mic muzeu care relatează pe scurt o istorie tumultoasă și plină de savoare a Operei Naționale. Așa cum ne-am obișnuit, istoria clădirii nu este aceeași cu istoria instituției, astfel că pentru a o înțelege pe deplin trebuie să dăm ceasul istoriei înapoi până în anul 1885, când apar primele Companii de Operă aflate sub coordonarea Teatrului Național. Numele Operei este legat, încă de la începuturi, de George Stephănescu, care și-a dedicat viața operei prin crearea unei comunități bine închegate. Un succes a fost reprezentat de o primă punere în scenă a piesei Lohengrin de Richard Wagner, în anul 1921, dirijată de George Enescu. În ciuda acestor reușite și a nevoilor culturale la care raspundea Opera, un sediu independent de Teatrul Național nu va fi găsit decât în perioada comunistă. În fața Operei putem regăsi bustul lui George Stephănescu, turnat în bronz și executat de artistul Ion Lucian Murnu.